含羞草传媒

Datorită istoriei şi poziţiei sale geografice speciale ce a cunoscut în timp convieţuirea paşnică a mai multor etnii, Bucovina este o regiune de interferenţe culturale situată, conform aprecierii cercetătorului german , „între Orient şi Occident”.

Destinul geopolitic al Bucovinei. Prin apartenenţa la zone geografice, culturale şi geopolitice diferite şi prin schimbarea frecventă a naţiunii politice dominante, destinul istoric şi cultural al acestei regiuni este unul de excepţie. Din punct de vedere geografic, Bucovina face parte din estul Europei. Din punct de vedere cultural, datorită includerii sale în statul austriac (austro-ungar), această regiune a făcut parte în perioada 1775-1918 din zona de cultură central-europeană. Apartenenţa la aria culturală central-europeană a facilitat introducerea şi consolidarea culturii germane în Buchenland(„Ţara Fagilor”). Acest proces amplu şi complex s-a realizat cu precădere prin intermediul Kulturträger-ilor („purtători de cultură”) germani şi evrei, vorbitori de limbă germană sau idiş. Din punct de vedere geopolitic, Bucovina a fost în Evul Mediu o regiune situată la intersecţia zonelor de influenţă a Ungariei, Poloniei şi Imperiului Otoman.

Începând cu secolul al XVIII-lea, Bucovina intră în sfera de influenţă a trei imperii: Otoman, Austriac şi Rus. Această regiune nu şi-a putut constitui de-a lungul timpului o identitate politică reală, fiind succesiv parte componentă a Moldovei medievale (a doua parte a secolului al XIV-lea – 1774), a Imperiului Austriac (1774/1775-1918) şi a Regatului România (1918-1940; 1941-1944). Nordul acestei provincii a făcut parte din Uniunea Sovietică (1940-1941; 1944-1991). În prezent, provincia istorică Bucovina este divizată în două părţi, sudul acesteia fiind înglobat în Judeţul Suceava (8.555 km2) din România, nordul fiind integrat, începând cu 1991, în Regiunea Cernăuţi (8.100 km2) din Ucraina.

Evoluţia istorică. Intrarea pe scena istoriei a acestui spaţiu a început încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, perioadă în care acest teritoriu a constituit nucleul în jurul căruia s-a format statul medieval Moldova, dar şi regiunea unde s-a desfăşurat o viaţă spirituală activă, concentrată mai ales în jurul unor mănăstiri celebre (Putna, Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, Arbore, Solca, Dragomirna etc.). Partea de nord a ţării a cunoscut o dezvoltare economică puternică atât datorită stabilirii capitalei Moldovei la Suceava (începând cu anul 1387), cât şi articulării unei reţele de căi comerciale interne şi internaţionale şi puncte de apărare (cetăţile Suceava şi Hotin). Tradiţia bizantină şi influenţele venite din vestul Europei s-au regăsit materializate în splendidele monumente de arhitectură medievală, majoritatea fiind ridicate în secolele XV-XVI prin contribuţia financiară a domnilor şi boierilor moldoveni şi efortul populaţiei ţării. Mutarea capitalei la Iaşi (1564) a avut consecinţe nefaste asupra evoluţiei sociale şi economice a părţii de nord a Moldovei şi, în special, asupra ritmului de dezvoltare a Sucevei. Până spre sfârşitul veacului al XVIII-lea viaţa populaţiei din Bucovina s-a desfăşurat în tiparele unui feudalism întârziat, patriarhal, în cadrul unei societăţi marcate de prezenţa unor instituţii destul de rigide: Domnia şi Biserica, resimţind din plin efectele negative ale conflictelor dintre Poartă şi Regatul Poloniei sau Rusia.

Începând cu anii 1774-1775, când Imperiul Otoman a cedat câteva judeţe din partea de nord a Moldovei Imperiului Habsburgic în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi, populaţia zonei anexate a fost orientată treptat spre modernitate
Imperiul Austriac (Austro-Ungar din 1867) a stăpânit acest teritoriu (10.500 km2, cam a 60-a parte din suprafaţa imperiului) până în anul 1918, perioadă în care în Bucovina s-au petrecut numeroase mutaţii care au contribuit la schimbarea fizionomiei demografice, economice, politice, etnice şi culturale a provinciei, conferindu-i un statut singular în comparaţie cu regiunile învecinate. În urma acestor transformări, Bucovina a devenit în conştiinţa opiniei publice cultivate o „Elveţie” a estului Europei, capitala provinciei, Cernăuţi, dobândind titlul deosebit de măgulitor de „mica Vienă”.

Aspecte etnodemografice. În perioada premergătoare anexării la Imperiul Habsburgic, populaţia Bucovinei era puţin numeroasă. Recensămintele efectuate de administraţia militară rusă de ocupaţie în anii 1772-1773 şi 1774 au consemnat pentru Bucovina un număr de circa 80 mii locuitori, grupaţi în 266 localităţi şi trei târguri. Din punct de vedere a structurii etnice, pe baza analizei onomasticii locuitorilor înregistraţi, din totalul populaţiei circa 2/3 erau români, 1/4 erau ucraineni, alături de care se regăseau şi ţigani (peste 3%), evrei (mai puţin de 3%), ruşi (puţin peste 1%), polonezi (circa 0,5%) şi câteva familii de germani. În primele decenii ale stăpânirii habsburgice, populaţia Bucovinei a crescut în mod exploziv datorită colonizărilor organizate, operate de austrieci mai ales din motive economice, dar şi datorită colonizărilor spontane, numeroşi oameni aşezându-se în Bucovina de bună voie datorită existenţei unor condiţii mai bune de trai în comparaţie cu locurile lor de baştină. Ultimul recensământ austriac (1910) consemna 798.355 locuitori, din care 34,24% români, 38,22% ucraineni, 9,15% germani, 12% evrei, 4,54% poloni, 1,85% „alte naţionalităţi”. Conform acestui recensământ, românii erau majoritari în sudul iar ucrainenii în nordul Bucovinei.

Orientarea Bucovinei spre formele economice, de cultură şi civilizaţie central-europene s-a înfăptuit mai cu seamă prin aportul germanilor şi evreilor. Primele colonii germane din Bucovina (cele din Prelipcea şi Sadagura) au luat fiinţă înaintea anexării Bucovinei la statul austriac (1770-1774). Coloniştii germani au fost în principal agricultori şi meşteşugari. Datorită muncii lor asidue, Bucovina a cunoscut o însemnată dezvoltare economică, atingând aproape standardele de bunăstare şi nivel de trai central-europene.

Evreii au venit în Bucovina încă din timpul războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Kuciuk Kainargi, ocupându-se în special cu meşteşugurile, arendăşia şi comerţul. După anul 1774 emigrarea lor în Bucovina din Galiţia şi Polonia s-a accentuat. În anul 1912 existau în Bucovina 9.322 de meseriaşi, dintre care 5.091 evrei şi 10.312 negustori, dintre care 8.642 evrei. Datorită spiritului lor practic şi intrepid, evreii vor ajunge până la sfârşitul secolului al XIX-lea să domine practic toate compartimentele vieţii economice din Bucovina şi să devină purtători zeloşi ai culturii şi civilizaţiei germane pe aceste meleaguri. În Bucovina au mai fost colonizaţi în secolele XVIII-XIX poloni, armeni, unguri, slovaci, lipoveni, huţuli şi ucraineni, ultimii meritând o menţiune specială. Emigrarea miilor de ucraineni din Galiţia vecină, în secolele XVIII-XIX a avut motivaţii complexe. Aceste motivaţii erau economice (în Bucovina se prestau 12 zile de clacă pe an, faţă de 80-100 zile în Galiţia), militare (coloniştii şi imigranţii sosiţi în Bucovina erau degrevaţi de serviciul militar pe toată durata vieţii lor) şi religioase (fiind în majoritatea lor ortodocşi, ucrainenii treceau într-o regiune tradiţional ortodoxă). Boierii bucovineni au stimulat şi au înlesnit aşezarea pe moşiile lor a braţelor de muncă ieftine şi nepretenţioase.

În zilele noastre numărul populaţiei germane din Bucovina a scăzut în mod drastic, în principal datorită emigrărilor în Germania (dinaintea sau după ultimul război mondial). Un fenomen similar s-a petrecut cu populaţia evreiască, mulţi evrei fiind deportaţi în vremea războiului sau „făcând alia” (emigrând) în Israel după încheierea conflagraţiei, fenomenul „alia” întâlnindu-se atât în sudul cât şi în nordul Bucovinei. După război, o mare parte din românii din nordul Bucovinei au fost deportaţi în Siberia, în regiune fiind aduşi în schimb mii de „specialişti” din interiorul U.R.S.S., fenomene care au influenţat radical tabloul etnic al provinciei. Conform recensământului întocmit în 2001, în partea de nord a Bucovinei, ţinutul Herţa şi o parte din nordul Basarabiei (teritorii componente ale regiunii Cernăuţi), trăiau circa 919 mii locuitori, dintre care 75% erau ucraineni, românii reprezentând 19,8% iar ruşii, germanii şi alte etnii aproape 5,3%. Anumite mutaţii în structura etnică s-au înregistrat şi la nivelul judeţului Suceava. Conform recensământului populaţiei şi locuinţelor din 18 martie 2002, în judeţul Suceava trăiau peste 688 mii de locuitori, românii deţinând ponderea absolută (aproape 663 mii de persoane). Acest recensământ înregistra un număr însemnat de etnici ucraineni (8.514), romi (9.186), polonezi (2.609), ruşi lipoveni (2.543) şi germani (1.773).

Fenomenul cultural-politic. Ca şi în întreg imperiul austriac, viaţa politică bucovineană s-a bazat pe acel deosebit de dificil de realizat în practică „Ausgleich” (compromis) dintre diversele etnii componente ale imperiului. De aceea, Bucovina a constituit o adevărată oază de viaţă politică civilizată în comparaţie cu regiunile înconjurătoare. Atât în perioada administraţiei austriece, cât şi în cea românească, grupurile etnice din Bucovina s-au manifestat fie în cadrul unor societăţi naţional-culturale, fie în cel al unor formaţiuni politice structurate pe criterii supranaţionale sau intraetnice.

Potrivit opiniei cvasigeneralizate a cercetătorilor, Bucovinadin perioada administraţiei austriece (1775-1918) a constituit un strălucit exemplu de colaborare interetnică. După cel de-al doilea război mondial a fost relansată celebra expresie homo bucovinensis, prototip al individului tolerant, ce vorbeşte cel puţin două limbi şi este adeptul unui model de convieţuire paşnică interetnică. Demn de remarcat este faptul că în Bucovina istorică au trăit de-a lungul timpului 11 etnii ce au practicat 9 credinţe religioase. Conform opiniei lui Emmanuel Turczynski, un cunoscut istoric german expert în problemele Bucovinei, în provincie a existat un „consens ideologic” bazat pe „larg diseminata identificare a bucovinenilor cu trăsăturile regiunii, cu un sistem legal bine stabilit, toleranţă şi progres socio-cultural, unde loialitatea către aceste valori nu însemna neloialitate faţă de propria comunitate etnică sau religioasă”. Colaborarea interetnică din Bucovina a fost comparată de către specialişti cu situaţiile din Tirol şi Cipru, „modelul” bucovinean demonstrându-şi superioritatea.

Din punct de vedere cultural, Bucovina este şi în prezent considerată un exemplu demn de urmat pentru Europa, oraşul Cernăuţi fiind numit în 1997 de către Zbigniew Herbert, cu o expresie ce a făcut vogă, „ultima Alexandrie a Europei”. Cernăuţi a fost oraşul în care, inclusiv în vremea administraţiei româneşti din perioada interbelică, a fost cultivată cultura germană, evreiască (în limba germană sau idiş), română, polonă sau ucraineană, oraşul pe care l-au îndrăgit apreciaţii poeţi bucovineni Paul Celan (care la început a scris şi în limba română), Rose Ausländer, Alfred Margul-Sperber şi Vasile Posteucă.

Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava participă la procesul de prezervare, potenţare şi amplificare a tradiţiilor culturale bucovinene prin sprijinirea specialiştilor din cadrul a două Facultăţi aflate în organica sa: Facultatea de Istorie şi Geografie şi Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării. Totodată, universitatea noastră are un parteneriat solid de cooperare cu Universitatea Naţională „Yurii Fedkovici” din Cernăuţi şi participă permanent la iniţiativele autorităţilor judeţene de valorificare a tradiţiilor bucovinene de cooperare interetnică şi interconfesională. Acest fapt plasează Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava în postura de sprijinitor activ al iniţiativelor de ancorare a României în cadrul Europei unite.